Trebuia doar să umple tăcerea. În schimb, a luat naștere o mică familie artistică

Când am început să mă gândesc la cursuri de arte plastice pentru copii, cu siguranță nu aveam în spate vreun plan de afaceri măreț.

De fapt, totul a fost mult mai simplu.

Când vinzi tablouri, uneori vin perioade în care toate se întâmplă deodată. Comenzi, vânzări, muncă. Apoi se lasă din nou liniștea.

Tocmai acestor momente voiam să le dau un rost.

M-am gândit că aș putea să le predau copiilor.

Pe atunci nici nu bănuiam că într-o zi mă voi confrunta cu problema exact opusă.

Astăzi nu mai accept înscrieri, pentru că nu aș mai putea primi și alți copii.

De fapt, copiii m-au găsit pe mine

Cursurile nu au luat naștere pentru că într-o zi m-am așezat și mi-am spus: Gata, de acum voi fi profesoară.

Totul a venit treptat și firesc. Părinții au început să mă contacteze și să mă întrebe dacă le-aș putea învăța copiii să deseneze și să picteze.

Așa că am încercat.

Și am descoperit că îmi place.

Foarte mult.

În plus, m-au surprins copiii care vin la mine. Sunt pricepuți, receptivi, curioși și adesea incredibil de activi.

Și chiar au talent.

Uneori mă uimește ce idei le vin, cum gândesc un tablou sau cum rezolvă ceva ce eu aș fi făcut cu totul altfel.

Treptat, am devenit ceva mai mult decât o profesoară

La început eram, firește, doamna profesoară, iar ei erau copiii care veneau la cursul meu de arte plastice.

Dar, cu timpul, relația noastră s-a schimbat.

Copiii revin. Ne cunoaștem tot mai bine, iar eu descopăr nu doar cum creează, ci și cum sunt ei.

Îmi aduc desenele lor și mici daruri. Vin și mă îmbrățișează. După vacanță îmi spun că le-a fost dor de mine.

Și în astfel de momente îmi dau seama că din ceva menit inițial doar să umple timpul mai liber dintre tablouri s-a născut ceva cu totul diferit.

Un fel de mică familie a noastră, unită prin artă.

Și poate că asta prețuiesc cel mai mult.

„Nu-i nimic. Hai să reparăm.”

Încă de la prima oră încerc să-i învăț pe copii un lucru.

Nimic nu e greșit.

Dacă ceva nu iese, nu se prăbușește lumea. Culoarea ajunge în altă parte, linia nu e unde ar fi trebuit să fie, ceva se întinde sau rezultatul nu mai arată dintr-odată așa cum ți-l imaginai?

Nu-i nimic.

Hai să reparăm.

În pictură, multe lucruri pot fi schimbate, acoperite cu alt strat de culoare sau folosite cu totul altfel. Și uneori, tocmai din ceea ce părea la început o greșeală se naște, în cele din urmă, cea mai interesantă parte a tabloului.

Nu vreau să le fie teamă copiilor să facă o tușă de pensulă doar pentru că ar putea fi greșită.

Vreau să încerce.

Și, mai presus de toate, să plece cu sentimentul că au reușit ceva.

De aceea, mă aud adesea spunând:

„Ce frumos!”

„Foarte bine.”

„Super!”

„Ce bine te pricepi!”

Poate că sunt cuvinte obișnuite. Dar pentru un copil, uneori, pot însemna enorm.

Nu trebuie să faci totul exact ca mine

Desigur că îi învăț câte ceva. Le arăt tehnica, îi îndrum și uneori am nevoie să încerce un anumit procedeu.

Dar, în același timp, nu vreau zece desene identice.

Uneori îi las să facă totul în felul lor. Alteori ajungem la un compromis:

„Sigur că poți. Dar mai întâi să încercăm lucrul acesta pe care vreau să ți-l arăt.”

Și funcționează.

Am și eu doi copii, așa că știu deja destul de bine că nu trebuie să împingi un copil de la spate pentru orice. Adesea e suficient să găsești modul potrivit de a-l îndruma.

Dacă într-adevăr nu vrea să facă ceva, nu îl oblig.

După mine, un curs de arte plastice nu ar trebui să fie un loc în care copilul execută ordinele unui adult timp de nouăzeci de minute.

Trebuie să învețe, dar și să-i facă plăcere.

Și ce m-au învățat copiii pe mine?

Cu siguranță, răbdarea.

Deși, cu doi copii ai mei, aveam deja ceva antrenament în privința asta. 😄

Dar m-au mai învățat un lucru.

Să nu mă tem de culori.

Uneori, copiii nu complică lucrurile când vine vorba de culori, așa cum o facem noi, adulții. Pur și simplu aleg culoarea care le place. Încearcă combinații pe care eu poate nu aș îndrăzni să le încerc.

Și adesea chiar funcționează.

Prin asta sunt o sursă de inspirație pentru mine.

Le predau așa cum simt

Nu am vreo filozofie complicată după care îmi conduc cursurile.

Le predau copiilor așa cum simt.

Sunt o fire caldă, îmi sunt cu adevărat dragi copiii și vreau să se simtă bine la mine. Din reacțiile părinților și ale copiilor înșiși, am sentimentul că tocmai această abordare funcționează.

Nu vreau să fiu doar persoana care stă lângă masă și verifică dacă un copil ține corect pensula.

Vreau să-i învăț ceva. Vreau să progreseze în creația lor.

Dar la fel de important pentru mine este cum se simt în timp ce creează.

Cu ce aș vrea să rămână într-o zi?

Desigur, mă voi bucura dacă vor învăța să deseneze și să picteze.

Dar mă voi bucura și mai mult dacă vor rămâne și cu altceva.

Mulțumirea față de ceea ce au creat singuri.

Prietenie.

Înțelegere.

Curajul de a încerca ceva.

Și, mai presus de toate, convingerea că nu totul trebuie să fie perfect, iar o greșeală nu înseamnă sfârșitul.

Poate o vom corecta.

Poate o vom acoperi cu alt strat de culoare.

Și poate că, în cele din urmă, din ea se va naște ceva și mai bun decât plănuiserăm inițial.

Iar când privesc în urmă, găsesc ceva chiar amuzant în toate acestea.

Inițial, cursurile trebuiau doar să umple perioadele în care în jurul tablourilor se așternea liniștea.

Astăzi, fără râsetele copiilor, fără culori, desene, îmbrățișări și momentele în care creăm împreună, în atelierul meu ar fi mult prea multă liniște.